Suddenly I Heard the Rain Coming-Deodata am auzit ploaia venind …
Autor: Nan Florian
Eram copil
cand l-am zeificat pe Nichita.
Ceva mai tarziu
l-am ridicat pe cruce
si i-am batut in palme
toate calitatile pe care i le ceream
si toate defectele pe care nu le avea.
Cu toata forta inocentei mele
ii strigam:
spune-mi ca tu nu mananci,
ca tu nu urinezi,
ca defecatia straina iti este.
Spune-mi.
Spune-mi ca tu nu te duci la femei,
spune-mi ca esti doar creier,
ca esti de esenta divina,
un inger poate.
Spune-mi.
Tu n-ai gura pentru baut;
Boule!
Intre timp am mai imbatranit,
spre deosebire de zei,
noi oamenii imbatranim deseori.
Acum …
Iarta-ma Nichita,
iarta-ma.
Nichita iarta-ma ca ti-am gresit.
De unde sa stiu eu neNichita fiind
cat de mult te durea poezia.
Autor: NICHITA HRISTEA STĂNESCU
Poezia nu este superioară omului,
şi-n asta aflu majestatea sa,
dar dacă adevăru-ar sta în tălpi
nemaimergând dintr-o strivire
n-ar mai merge.
Iar despre om de vreti să ştiţi un adevăr,
întâi vă zic, apoi mă tac,
mă tac şi zic:
-Ia întrebaţi-l pe calul cel nechezator.
(Antimetafizica/Cartea Românească/1985/ pg. 174)
Corneliu Traian Atanasiu
Un poem al lui Nichita Stănescu, intitulat Al meu suflet Psyhée , figurează o întîlnire a sufletului cu îngerul. Întîlnirea e scurtă, neprotocolară (“A venit îngerul şi mi-a zis”) şi decepţionantă. Cu un dispreţ suveran şi neiertător, în cuvinte jignitoare, îngerul incriminează destinul de făptură muritoare a omului:
“Eşti un porc de cîine,
o jigodie şi un rît.
Pute iarba sub umbra ta care-o apasă;
Mocirlă se numeşte respiraţia ta!
[…]
Mai străvezie este sticla
decît cel mai statornic gînd opac al tău!
În curînd ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rît, în trompă!”
La întrebările disperate, cu care sufletul îşi strigă candoarea contrariată, repetînd isistent naivul „De ce?”, îngerul răspune invariabil şi irevocabil:
„Fără pricină.”
Apoi se îndepărtează imperturbabil de sufletul rămas fără veghere, lăsat pradă disperării, insensibil la zbuciumul acestuia.
Vestea îngerului, revelaţie apocaliptică, pare a nu avea alte urmări posibile dincolo de absoluta şi profunda deprimare a omului. Şi totuşi, atenţi la o anume gradare a replicii stereotipe a îngerului, e posibil să întrezărim un înţeles mai generos al mesajului angelic. Sosită din transcendent, punînd sufletul în contact cu sacrul, vestea iniţială este cum nu se poate mai fericit comentată tocmai prin insistenţa nuanţată a ripostei îngerului – „Fără pricină”.
Deşi noi simţim apocalipticul mai curînd în sensul său catastrofafal, în înţelesul lui originar – la vechii greci – el desemna pur şi simplu revelaţia. Îngerul ne vesteşte de fapt un miracol, acela al destinului uman. Orice revelaţie şi orice minune iese însă de sub imperialismul determinismului real şi este, prin urmare, fără cauză şi motiv, neexplicabilă şi nejustificabilă - fără pricină. În schimb, ea se poate dovedi început, temei, piatră de temelie pentru condiţia umană. Fără pricină este deci, mai întîi, semnul iscării miraculoase sub care îngerul vrea să ne convingă că stă destinul omului.
Într-un înţeles psihologic însă pricina e prilej de reproş şi gîlceavă, pretext de dezacord şi conflict, motiv de învrăjbire. A căuta să înţelegi în şabloane psihologice revelaţia destinului nu înseamnă – ne sugerează îngerul – decît a căuta pricină. Or, îngerul are grijă să avertizeze, prin aceeaşi obsedantă replică, faptul că, stînd sub semnul minunii, soarta omului nu trebuie să devină o pricină. Ar fi deci o pierdere inutilă de vreme şi energie şi o vinovată inadecvare să insişti cu întrebări şi atitudini copilăreşti în lamentări gîlcevitoare, cînd revelaţia îţi cere să te împărtăşeşti din taina ei, iar destinul pur şi simplu să ţi-l asumi cutezător.
Iată deci că, în al doilea rînd, fără pricină este încredinţarea pe care îngerul o împărtăşeşte sufletului că nimeni şi nimic nu-i caută pricină şi îndemnul de a părăsi iritabilul model psihologic, prea strîns placat pe reacţii emoţionale pricinaşe, prea aproape de tresăririle biologicului înspăimîntat, cu care sufletul se învredniceşte să abordeze tema destinului.
Aflat în faţa tainei, eliberat de ispitele înţelegerii gîlcevitoare, parcă ţintuit sub semnul mirării, consimţind deci la tîlcul spiritual al minunii, sufletul se pierde – fără pricină – în contemplare nostalgică „către o depărtare de aur, în care apune soarele de aur”. Într-acolo unde se îndepărtează – fără pricină – ocrotitorul său, îngerul.
Dealtfel, cum spuneam, îngerul însuşi mlădiază pe parcurs umoarea răspunsurilor sale. Însoţite, la început, de semnul arţăgos al exclamării ele par să zădărască doar bietul suflet contrariat. Spre sfîrşit însă ele se schimbă, îmblînzite de punctele finale de suspensie, într-un comentariu melancolic, poate mîngîietor la ciudata soartă a omului.
Fără pricină… , îngînă îngerul blînda mirare a omului, regretul său veşnic murmurat, neconsolata sa dorinţă de a se vedea înţeles, confirmat şi consfinţit de toate ale firii. Şi chiar aceste cuvinte par să se preschimbe într-un fel de alinare, într-o magică incantaţie de înfrăţire cu cele ale firii pieritoare. Într-o mare şi necuprinsă mirare.
Autor: CARMEN MIHAELA VISALON
Oh, Rishi!
acum când tu dormi
încolăcind adâncul pâmăntului
e rândul meu să smulg din lumină
păianjenul Agni-Aditi
cu palmele adunate
să te conjur, să îmi şopteşti la ureche:
CUM SĂ-L CUNOSC PE CUNOSCĂTOR?
dincolo de yoga cuvintelor
în ordinea poeziei:-
Învaţă-mă!
“Tu eşti acela!”
a fâlfâit din sprânceană
prin nara mea dreaptă
ochiul albastru în zbor
lucru cu atât mai surprinzător, cu cât
MAESTRUl nu mă tutuise nicicând.
