Autor: CARMEN MIHAELA VISALON
Pe vremuri, locuiam în Antartica,
Într-un iglu vopsit în cea de-a 7-a culoare a zăpezii:
viola d’amore,
Dăruind împreună cu ursul polar:
scillas bifolias, judecătorilor sosiţi de curând în Insula Paştelui:
-Omul acesta s-a făcut vinovat, să-l închidem în burta lui chit
-Să-i tăiem umbra în patruzeci şi nouă şi s-o tragem pe roată
-Să-l risipim pentru greşelile pneumatice-
Mi-au spus ei, într-o limbă uşor violette,
expulzându-mă din steaua tramvaiului roz
în lumea saracă şi tristă a limuzinelor,
parcate-n deşertul Nevada
Punct mov,
pe cercul pătrat desenând astroide:-
Per Pedes Apostolorum.
SALONUL LITERAR AGONIA, fila dejurnal
A fost odată un text, cu tot felul de comentarii, cauzate de o nevinovată greşeală. NEGRU- pe atunci- ALBU VLADIMIR- a fost confundat de mine cu ANDU MOLDOVAN. Immediatly, cei doi “angels”-care au fost şi au rămas în topul preferaţilor mei- au început un tango în figuri, aşa ca în Memoria Focului:
Să înţeleg că textul ar trebui reîncadrat dacă nu e poezie. Fii mai îndrăzneţ, uită-te şi pe sub fustele Violettei, etc. etc.
„Tangoul, copil trist al veselei milonga, s-a născut în curţile de mahala şi în faţa caselor în care colcăie chiriaşii. Pe cele două maluri ale fluviului la Plata, muzica e rău famată. O dansează, pe pâmănt bătătorit, muncitorii şi răufăcătorii mînuitori ai ciocanului sau ai cuţitului de la bărbat la bărbat, dacă femeia nu e în stare să ţină pasul insinuant şi dacă i se pare că înlănţuirea trupului ar fi un semn de curvie: perechea alunecă, se legănă, şi se întinde în ritmul frânt şi plin de gingăşie.”(Eduardo Galeano)
Bobadil, dăruindu-i lui Andu un comm intitulat: „Violette pentru fete” care suna cam asa:-„Vin aici, poate pentru că nu există întâmplare, ci doar ceea ce ne dorim tare de tot a descoperi, acel sub-quarck. Întocmai de aceea, Carmen a început să ne confunde, nu ştiu dacă asta e de bine, măi Vladi. Hai să ne gândim un pic amândoi la asta, pana ne vedem. Nu vreau să insist prea mult în off-topic, cred că am facut-o de prea multe ori şi mi-am primit perdaful. Textul-Violeta, desigur- abundă în simboluri, unele mai septice decât altele. Poezia aşteaptă la uşa. Noroc că (mi-a spus asta chiar aseară) nu şi-a pierdut răbdarea, încă. In cazul tau, desigur. Bobadil.”
VLADIMIR i-a răspuns în stilul lui inconfundabil, taman bun să mă facă să izbucnesc în râs, cu drag dar şi cu furie.
„Andu… treabă grea cu aceste confuzii… mai ştii ce poate ieşi?
Multumesc pentru ca v-ati oprit aici, ati citit si i-ati scris Violettei
Atunci, eu, suparată de faza cu fusta, îi pârăsc pe cei doi lui Nichita, cu care vorbesc, la orice oră din zi şi din noapte, când am nevoie de un sfat bun, Şi uite ce-mi spune el, zâmbindu-mi metafizic,din Antimetafizica, apărută la Cartea Românească, în 1985, la pg. 174:
Poezia nu este superioară omului,
şi-n asta aflu majestatea sa,
dar dacă adevăru-ar sta în tălpi
nemaimergând dintr-o strivire
n-ar mai merge.
Iar despre om de vreti să ştiţi un adevăr,
întâi vă zic, apoi mă tac,
mă tac şi zic:
-Ia întrebaţi-l pe calul cel nechezator.
cerându-mi să-i citesc poezia scriscă de Vladimir. Pentru ca dorinţa lui Nichita e lege pentru mine, m-am conformat imediat:
Violetta
te trezesti într-un somn straniu
visând cocori ce dansează sirtaki pe laptop
ţi se face deodată frică de electricitatea
câmpurilor de forţă ale tristeţii
şi demoni te poartă prin tine
dau foc versetelor bucuriei urci
într-o mână ca un tramvai roz
unde faci dragoste cu vatmanul
până la prima în locul unde oamenii
îşi leapădă crucile ca nişte petale
încaleci orizontul unsă pe trup cu betel
şi te oferi primului faun
printre atingeri priveşte cum sângele
se înalţă din mugurii sânilor
degete-fluturi se zbat peste pântec
dezvelire a rodului ofrandă
de carne şi duh amândoi
mânjiţi peste buze cu inimă
inspirăm nevăzute mirosuri
din narghileaua trupului
uite Shakti
avem patru picioare
tot atâtea mâini acum fără temei
mângâind aerul ca un mulaj
al umbrei unde te-am întâlnit
(Ei… si ce?/de Negru Vladimir [Actaeon]
2005-03-31)
aşteptând să văd dacă MAESTRUL va zâmbi iar.
Pentru câ EL, Nichita, a zâmbit, s-a născut prima mea poezie on line, poezie, pe care atunci nu am avut curajul să o dedic
co-autorilor:Albu VLADIMIR, BOBADIL şi Nichita.
Simfonie pentru violete şi viori
Pe vremuri, locuiam în Antartica,
Într-un iglu vopsit în cea de-a 7-a culoare a zăpezii:
viola d’amore,
Dăruind împreună cu ursul polar:
scillas bifolias, judecătorilor, sosiţi de curând în Insula Paştelui:
-Omul acesta s-a făcut vinovat, să-l închidem în burta lui chit
-Să-i tăiem umbra în patruzeci şi nouă şi s-o tragem pe roată
-Să-l risipim pentru greşelile pneumatice-
Mi-au spus ei, într-o limbă uşor violette,
expulzându-mă din steaua tramvaiului roz
în lumea saracă şi tristă a limuzinelor,
parcate-n deşertul Nevada
Punct mov,
pe cercul pătrat desenând astroide:-
Per Pedes Apostolorum.