Autor: CARMEN MIHAELA VISALON
Ei
aruncau în Hristea cu pietre
fără să ştie
cât de aproape de vârful piciorului
sunt piscurile Scironiene*
EL
numinos şi măiastră
înflorea din copac în copac
răstignit pe spinarea arhanghelului Mihail
poet hierofant şi copil.
_________________________________________
*The cliffs of Sciron, which can still be seen today on the coast road between Athens and Corinth. Photo by Joel Skidmore.
(sursa: http://www.mythweb.com/encyc/gallery/sciron_c.html)
Sciron (SKY-ron). Bandit who made travelers stop to wash his feet, then kicked them over a cliff while they were doing so. When they fell into the sea below, they were devoured by a man-eating turtle. Theseus turned the tables on Sciron
Antielitismul – eterna poveste
Articol, semnat de Alex Stefanescu,
preluat din ziarul ziua
http://www.ziua.ro/display.php?id=161861&data=2004-11-06
Nu ma mai mira demult atacurile impotriva elitei, dar ma dezgusta. Nu-mi place sa vad Mercedes-uri zgariate cu cuiul, de-a lungul portierelor. Nu-mi place sa vad fatadele unor cladiri fastuoase mazgalite de derbedei cu spray-ul. Nu-mi place sa-l vad pe Andrei Plesu contestat de insi fara valoare.
Aceste acte de vandalism nu ma mai surprind pentru ca, reflectand de o viata asupra lor, am inteles ca exprima o tendinta, greu de reprimat si pe care numai unele societati, armonioase, au reusit sa o tempereze sau chiar sa-i schimbe sensul de actiune (asa cum unii marinari ingeniosi de pe corabiile cu panze stiu sa foloseasca vantul pentru a inainta impotriva vantului). Este vorba de tendinta celor invinsi intr-o competitie de a contesta competitia, de a-i denigra pe invingatori si in extremis de a se instala cu forta in locul acestora.
Aceste reactii constituie esenta insasi a comunismului. Purtatorii de comunism se recruteaza dintre incapabilii care nu reusesc sa faca fata concurentei in economie, politica, arta, stiinta, sport, razboi, viata amoroasa si in oricare alt domeniu de manifestare. O cohorta de neispraviti de toate felurile, de la barbati care nu sunt in stare sa-si organizeze viata si sa castige bani si pana la femei sleampate, neinvitate niciodata la dans, viseaza sa “nationalizeze” bogatia, talentul, frumusetea si sa le redistribuie. Lor li se adauga, din cauza unei regretabile neintelegeri, numerosi tineri care, temporar, seamana cu invinsii, pentru ca inca n-au luat parte la competitie si nu au nu au cum sa aiba un loc pe podium.
Indivizii cu structuri de comunisti pretind ca existenta elitei este nedemocratica. Elita este formata insa (cum o arata si etimologia cuvantului) din alesi, ceea ce inseamna ca reprezinta tocmai un rezultat al functionarii democratiei. Antielitistii ar vrea sa existe competitie, dar sa nu existe invingatori (altii decat ei; daca invingatorii ar fi chiar ei, n-ar avea nici o obiectie de facut). Cu alte cuvinte, ei sunt de acord doar cu prima parte a competitiei. A doua parte, aceea in care se stabilesc rezultatele, ar trebui desfiintata.
Din punctul lor de vedere, toti alergatorii care se aliniaza la start trebuie sa treaca in acelasi timp, umar la umar, si linia de sosire. Iar cei care nu vor sa fraternizeze cu mediocritatea si incearca sa evadeze din pluton trebuie pedepsiti pe loc, drastic, eventual prin ruperea picioarelor.
Elitei intelectuale i se reproseaza ca detine monopolul pe piata ideilor. Dar cine ii impiedica pe alti aspiranti la suprematie sa se impuna si ei? Autoritatea profesionala a elitei, departe de a fi permanentizata prin mijloace politienesti, este recucerita, in fiecare zi, prin castigarea a noi si noi licitatii. De fapt, tocmai antielitismul este antidemocratic, intrucat tinde sa blocheze jocul liber al raportului dintre cerere si oferta si sa promoveze un mercurial dictatorial si vindicativ al valorilor culturale.
Nicaieri nu este mai inoportuna aceasta atitudine sumbra decat in literatura, unde primeaza jocul, imaginatia, “visul liber al inteligentei”. Cititorul trebuie sedus, nu violat. Un scriitor fara talent care obliga publicul, prin alte mijloace decat cele literare, sa-i dea atentie nu face decat sa strice vraja lecturii. El nu are nici o sansa sa cunoasca bucuria de a-l emotiona pe cititor, de a-l cuceri, de a-i castiga admiratia.
In zadar palmuieste Razvan Radulescu statuia de bronz a lui Mihai Eminescu. In zadar palmuieste Cristian Tudor Popescu statuia de bronz a lui Nichita Stanescu. In zadar palmuieste Valentin Protopopescu statuia de bronz a lui Constantin Noica. Din aceste actiuni furibunde nu rezulta decat niste palme inrosite si un sentiment sporit de furie neputincioasa.
Cu antielitistii nu se poate discuta pentru ca n-au argumente, ci numai complexe si o aversiune irationala. Am citit recent, in Adevarul literar si artistic, un articol al lui Ciprian Siulea indreptat impotriva Uniunii Scriitorilor. Tanarului autor parca i s-a blocat inteligenta cand s-a asezat la masa de scris. El trateaza Uniunea Scriitorilor ca pe o institutie de stat, desi in realitate este vorba de o asociatie cu caracter privat. Vorbeste de bani publici, desi Uniunea Scriitorilor isi procura pe cont propriu banii de care are nevoie. Pretinde ca scriitorii tineri ar trebui sprijiniti, desi in literatura conteaza talentul, nu varsta. Sustine ca “USR nu mai poate continua sa fie o organizatie de oameni “alesi”, deosebiti de muritorii obisnuiti”, desi tot el deplange primirea in Uniune a unui numar mare de veleitari. Il acuza pe Eugen Uricaru ca este un nostalgic al culturii comuniste, desi Eugen Uricaru a creat o institutie de tip occidental pentru apararea drepturilor autorilor (“Copyro”) si participa la infiintarea in diverse tari a unor centre culturale menite sa promoveze inteligent cultura romana in lume. Afirma ca doar USR incaseaza timbrul literar, cu toate ca in realitate timbrul literar se varsa in contul organizatiei scriitoricesti pentru care opteaza fiecare autor. In cele din urma, apoteotic, propune desfiintarea Uniunii Scriitorilor, desi in felul acesta devine ridicol (este ca si cum cineva ar propune desfiintarea lui Ciprian Siulea).
Mi-l inchipui pe Ciprian Siulea privind, printr-o crapatura din gard, ceea ce se petrece in curtea Uniunii Scriitorilor. Banchetul spiritual la care n-a fost invitat ii provoaca nu admiratie, (cum imi provoca mie, de exemplu, cand eram de varsta lui) ci dusmanie si reacredinta.
Aceasta privire rea, aceasta dorinta de desfiintare ma sperie si ma oripileaza, dar, cum am explicat de la inceput, nu ma mira. Este o poveste care se repeta de mii de ani.
Alex STEFANESCU